www.cancan.roDinicu Alexandru Valentin Tel.: 0726.750.251
Tatal a fost spion, familia l-a vrut inginer, dar a devenit columbofil! Afla povestea impresionanta a lui Alexandru Dinicu, nepotul marelui lautar si compozitor Grigoras Dinicu!
Reporterii
CANCAN.ro stat de vorba in exclusivitate cu Alexandru Dinicu, nepotul marelui violonist si compozitor al faimoasei melodii “Hora staccato”, Grigoras Dinicu.
Barbatul a dezvaluit detalii impresionante din viata bunicului sau care cantat manele turcesti in carciuma lui Caragiale, a lucrat cu Maria Tanase, a fost preferatul familiei regale si s-a numarat printre cei care au adus prestigiu Romaniei prin concertele din lumea intreaga.
"M-am nascut in 1941. Tatal meu a murit cand eu aveam 14 ani si a trebuit sa ma duc sa muncesc. Am inceput viata artistica inca de cand traia el, urmand cursuri de vioara cu celebrul dirijor Ionescu Galati. Oamenii imi spun ca seman foarte mult cu bunicul meu", asa isi incepe povestea Alexandru Dinicu, un barbat de 71 care nu a uitat nicio clipa de pasiunea lui pentru muzica, dar care a fost fortat de imprejurari sa paseasca pe alt drumu.
Alexandru Dinicu este nepotul marelui violonist si compozitor Grigoras Dinicu, care a creat una dintre cele mai cantate melodii din muzica instrumentala mondiala - "Hora staccato". Grigoras este descendent din marea dinastie de lautari Dinicu, familie cu zeci de generatii de artisti consacrati romani si este de asemenea nepotul maestrului Dimitrie Dinicu cel care a infiintat prima orchestra simfonica din Romania, dar si Conservatorul. Cu toatea astea insa, Alexandru Dinicu a crescut in familia din partea mamei, care tinea mai degraba la educatie, decat la viata muzicala.
Avea unchi inginer si asa trebuia si el sa devina. Muzica lautareasca nu era pentru el. Pe langa indarjirea bunicilor, comunistii i-au pus si ei bete in roate, nu l-au lasat sa plece din tara ca sa se afirme ca artist de muzica lautareasca. A cantat in diverse ocazii, dar nu a facut niciodata o profesie din asta. La Casa de Cultura Tudor Vladimirescu, din sectorul 3, a lucrat cu corepetitorul Mitica Cretu, care a fost cel care l-a ajutat sa ajunga pe scena. Prima sa melodie a fost "Nu te voi uita", dupa care a invatat "Mexico" pentru ca "era la moda". "Am facut lectii cu Florin Dorian la Scoala Populara de Arta. Acolo am simtit ca imi pierd timpul, in comparatie cu ce faceam cu Mitica Cretu", ne-a spus nepotul lui Grigoras Dinicu.
Nepotul lui Grigoras Dinicu, muzician premiat!
Chiar daca a fost fortat sa lucreze, a gasit timp si pentru muzica, ba mai mult chiar sa castige si premii: "Am luat locul 1 pe tara la Canto Clasic la Cantarea Romaniei, iar in 1960 locul 2 cu melodia "Cantecul Deltei". Fiind in armata am luat locul doi, iar Aurelian Andreescu a fost descalificat. Se intampla la un festival din Focsani in 1963. Ulterior m-am angajat la Fabrica Anticorozivul din Vitan. Era munca grea de tot. Apoi, am cantat prin mai multe teatre, pe scene din tara, chiar si la opera. Dupa ce am venit din armata nu am mai cantat o perioada".
Comunistii nu l-au lasat sa plece din tara, sa se afirme ca artist international. "In anii 73-74 sora mea a plecat in Elvetia si a incercat sa ma duca si pe mine acolo. N-am ajuns insa niciodata, nu m-au lasat. Mai tarziu a fost familia, copiii erau mici, nevasta-mea statea mai mult acasa, eu aveam doua servicii. Faceam si pensule si bidinele", isi mai aduce el aminte. Astazi este columbofil de profesie, o pasiune care a dobandit-o printr-un mod mai putin obisnuit.
A copilarit langa faimosul bordel Crucea de Piatra din Bucuresti, iar "codosul" era crescator de proumbei. Astazi are peste 100 de porumbei voiajori cu care pleaca periodic la diverse concursuri nationale si internationale. Cel mai recent premiu este cel castigat de porumbelul poreclit "Bute", chiar inainte ca boxerul sa devina campion mondial. Are o noptiera intreaga pe care sunt asezate numai trofee si poze de la diverse concursuri. Unul este chiar din Insulele Tenerife.
Un om cat o carte
Alexandru Dinicu pare un om obisnuit, cu o familie, o casa, o pasiune. Ceea ce-l scoate insa din randul oamenilor simpli sunt tocmai povestile extraordinare pe care le-a auzit direct de la sursa, dar si experientele formidabile dintr-o lume a muzicii dusa la rang de genialitate.
"In anul 1937 bunicul meu a luat locul 1 la Paris. Dupa aia au plecat in America, unde a fost extraordinar. Adica a ajuns ca presedintele Roosevelt sa-l roage pe bunicul meu sa-i cante, atat de bun era! A primit o casetuta cadou in forma Casei Albe in care erau doi butoni cu safire montate in platina. Si acum mai am casetuta", ne-a spus Alexandru. Grigoras Dinicu a cantat pentru multe ocazii de genul acesta, cel putin asa ne povesteste nepotul lui, care are ochii, parul, obrajii si nasul identice cu ale bunicului sau. Asemanarea este cu atat mai usor de remarcat in camera-muzeu, acolo unde peretii sunt acoperiti de fotografii ale marele violonist.
Citeste maine pe
CANCAN.ro despre peripetiile marelui violonist si compozitor roman laudat de insusi George Enescu, despre cum a cantat manele turcesti, despre cum umplea carciuma Gambrinus, localul lui Caragiale, dar si despre relatia lui cu femeile. Afla totul despre o viata aventuroasa intr-un interviu-documentar realizat de reporterii
CANCAN.ro cu nepotul lui.
Povestea lautarului Grigoras Dinicu, cel care a promovat maneaua turceasca la Bucuresti! A fost favoritul lui George Enescu!
Reporterii
CANCAN.ro continua povestea marelui violonist roman,Grigoras Dinicu, intr-un interviu-documentar facut chiar cu singurul urmas direct al sau.
El a cantat la ziua de nastere a mamei presedintelui american Roosevelt si a fost laudat personal de George Enescu! Violonist virtuoz si compozitor roman care s-a impus printr-o maniera deosebita de interpretare a vechilor piese muzicale din repertoriul lautaresc, prin sobrietatea stilului sau individual si prin tehnica instrumentala exceptionala, acesta a trait pentru muzica, din care a facut o uriasa pasiune.
Acasa la nepotul marelui lautar, atmosfera este una de muzeu: pereti impanziti cu fotografii de colectie, autografe de la mari personalitati si fosnet de culise. Interviul are loc in camera memorialistica a dinastiei de lautari Dinicu, trofee, fotografii, cadouri, premii. Peste toate sta bine pironita, chiar in varf, poza lui Grigoras Dinicu.
Noi pe canapea, iar Alexandru Dinicu pe scaun, in fata noastra. Din cand in cand, barbatul de 71 de ani se ridica brusc de pe scaun, se indreapta catre peretele amintirii, adevarata tableta a timpului impanzita cu fotografii de colectie cu mari artisti ai vremii. Pe multe din ele sunt asternute dedicatii cu cuvinte de lauda la adresa lui Grigoras Dinicu. Din picioare, cu poza bunicului deasupra capului, ne arunca cate o bomba pe care el o numeste simplu, amintire:
<
Grigoras Dinicu, prins de Enescu la Targul Mosilor
“Cand era mic, George Enescu, care avea o ureche muzicala formidabila, se plimba prin targ, la Mosi (Targul Mosilor din Piata Obor n.red.). Bunicul meu, din spatele cortinei, acompania pe unul care mima un recital de vioara. Enescu a auzit si i-a spus lui Dimitrie Dinicu, unchiul lui, ca cel care canta ar fi fost Grigoras. Era sa fie dat afara chiar de la Conservator, de unde abea intrase cu greu dupa ce l-a auzit Enescu. Bunicul meu mai canta la astfel de ocazii pentru ca avea nevoie de bani, nu prea avea de ales”, isi mai aduce aminte barbatul.
Potrivit lui, virtuozul Grigoras a cantat si la Gambrinus, carciuma lui Caragiale de pe strada Brezoianu. Alexandru isi aduce aminte de Caragiale si glumeste: “noi din pacate ne aflam in plin Caragiale. Bineinteles, dramaturgul era multumit de bunicul meu pentru ca ii aducea clienti. Ii umplea carciuma!“.
Maria Tanase si Grigoras Dinicu
Relatia cu Maria Tanase a fost una de scurta durata, cu toate ca au avut o colaborare foarte buna, ca intre doi artisti consacrati. “Ea era o voce extraordinara in vremurile alea, dar din pacate nu au lucrat impreuna mai mult de doua saptamani din cazua unei conflict al artistei cu producatorii”, explica Alexandru Dinicu.
In ceea ce priveste avutia compozitorului melodiei “Hora staccato”, acesta ar fi muncit o viata intreaga cu un singur scop: sa-si construiasca o casa pentru el si familia sa. El ar fi fost ajutat chiar si de marii industriasi ai vremii, Nicolae Malaxa si Max Auschnitt, sa-si faca casa. “Ei l-au ajutat cu materiale pentru constructie, l-au ajutat cu fier pentru casa din strada Finlanda”, ni se confeseaza barbatul. Casa a devenit insa drama vietii lui si asta pentru ca i-a fost luata de comunisti, la nationalizare.
Femeia, a doua pasiune dupa muzica pentru Grigoras Dinicu
Potrivit nepotului sau, in privinta dragostei, marele compozitor nu era foarte cumpatat. Mai mult, dupa muzica, s-ar putea spune ca femeia era cea de a doua mare pasiune a lui Grigoras Dinicu. Acesta ar fi avut relatii trecatoare cu artistele vremii din tara cat si din afara ei, dar chiar si o legatura cu sotia celui mai mare crescator de cai din America din acea vreme.
Marele compozitor nu a scris nicio nota pe hartie
Grigoras, “lautarul meselor regale”(cum il numeau ziarele romanesti ale vremii) sau “king of the gypsy players” (cum il numeau ziarele internationale) nu a scris nicio nota pe portativ. Pur si simplu avea o memorie fenomenala si inregistra direct pe patefon orice compozitie. “Bunicul meu compunea fara sa scrie. Si cand compozitia lui era definita o inregistra pe patefon. Fiul sau, adica tatal meu, a fost cel care le-a transcris”, explica batranul Dinicu.
Ca un adevarat scenariu de film, familia Dinicu a fost implicata inclusiv in afaceri de contraspionaj: “bunicul meu, ca sa-l scape pe tata si pe nepotii lui de razboi, a facut un contract la Istambul, unde a cantat pe toata perioada razboiului. Turcii erau aliati cu americanii. Tatal meu trimitea mesaje de avertizare prin morse la comandamentul roman, de fiecare data cand plecau avioanele americane sa atace Bucurestiul. Era spion impotriva fortelor americane. Eu aveam trei ani atunci, frati-miu avea opt ani”.
Grigoras Dinicu avea opt ani cand acesta a murit fiind bolnav de cancer. “Eu l am cunoscut cand stia ca are cancer. Se simtea foarte rau. Lautaria e o meserie grea, mai ales daca o faci asa cum trebuie. Bunica asta a mea nu intamplator mi-a zis ce mi-a zis, sa nu cumva sa ma apuc de muzica”, isi aduce aminte Alexandru Dinicu cu tristete.
“Astazi au aparut pentru prima data in Romania voci foarte bune de barbati”
Potrivit urmasului lui Dinicu, manelele au capatat o mare amploare astazi, fara insa sa se asemene cu manele turcesti de altadata care erau cantate cu virtuozitate de lautari romani. “Eu nu am nicio parere, daca de atatia ani astia canta si marele public apreciaza, eu nu am ce sa zic de manele. Si bunicul meu a cantat maneaua turceasca, dar asta era intr-un sistem extraordinar, care nu prea se aseamana cu cea de astazi. Aia se canta la vioara, fara voce. Maneaua de azi are anumite inflexiuni ca cea de atunci, dar nu e acelasi lucru. In plus e important sa se cunoasca ca maneaua de azi e muzica lautareasca, nu e tiganeasca”, explica profesionist artistul, adaugand ca el nu a cantat decat muzica usoara si cantonete.
Alexandru Dinicu crede ca Romania nu prea a avut barbati solisti vocali de muzica usoara foarte buni; au fost insa cateva fete si, cu siguranta, mari instrumentisti. “Am avut multe femei care chiar au reusit sa patrunda si chiar sa faca o cariera din treaba asta. Astazi, ma uit la Vocea Romaniei sau alte emisiuni unde aud niste voci extraordinare”, completeaza artistul.
